Loredana a așezat cu grijă copiii pe covor, sprijinindu-i cu pernele de pe canapea. Plângeau în hohote, dar erau în siguranță. Apoi s-a întors la Victor. I-a mângâiat fruntea, fără să-și dea seama că gestul acela simplu îl zguduia mai tare decât căderea.
— Ne hagyj itt minket… — a șoptit ea, de parcă ar fi fost singura rugăciune pe care o știa. — A gyerekeknek szükségük van rád…
Victor a simțit cum i se strânge pieptul. Nu de la coastă. De la cuvintele ei. „Copiii au nevoie de tine.” Nu „firma”, nu „banii”, nu „programul”. Ei.
Loredana a scos telefonul din buzunar cu mâini tremurânde și a format 112. Vocea ei s-a rupt de două ori până să poată spune adresa. Apoi, în timp ce aștepta ambulanța, a început să vorbească. Nu cu operatorul. Cu el. Cu omul întins pe podea, pe care îl credea pierdut între lumi.
— Tudja, én nem ezért jöttem ide… — a început încet. — Nem a pénzért. Anyám beteg, apám meghalt, és azt hittem, itt majd csak vigyázok két babára. Csend lesz. Munka. Semmi több.
S-a oprit o clipă, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
— De aztán… megszerettem őket. Nagyon. Mintha az enyémek lennének. És magát is… — a ezitat, apoi a oftat — nem úgy, ahogy gondolja. Hanem… emberként. Akkor is, amikor sose nézett rám. Amikor csak parancsolt. Amikor „Loredana” se voltam, csak „a lány”.
Victor simțea cum fiecare cuvânt îi intră sub piele. Ar fi vrut să se ridice, să spună ceva, să oprească totul. Dar nu putea. Nu încă. Pentru prima dată în viață, trebuia să asculte.
— Tudja, mit mondtam ma a gyerekeknek? — a continuat ea, zâmbind printre lacrimi. — Hogy az apjuk dolgozik sokat, mert azt hiszi, így szeret. De a szeretet nem Excel-tábla. Nem szerződés.
Sirenele se auzeau în depărtare. Loredana s-a speriat și mai tare, crezând că timpul se scurge.
— Ha magával történik valami… én nem tudom, mi lesz velük — a spus ea, aproape șoptit. — Mert az anyjuk messze van, maga meg mindig elfoglalt. És én… én csak a bébiszitter vagyok, akit holnap lecserélnek.
Atunci Victor n-a mai putut. Un mușchi i s-a mișcat. Apoi degetele. Apoi ochii i s-au deschis.
— Loredana… — a rostit răgușit.
Fata a scos un țipăt scurt și a căzut pe spate, speriată de parcă ar fi văzut o fantomă.
— Jézusom! Maga… maga ébren van?!
— Végig… — a oftat el —. Végig hallottam.
A urmat o liniște grea. Doar plânsul gemenilor și sirena care se apropia. Loredana s-a ridicat încet.
— Akkor… mindent hallott. — Nu era întrebare. Era constatare.
— Igen. Și… sajnálom. — Cuvântul i-a ieșit greu, dar sincer. — Mindenért.
Ambulanța a oprit în fața casei. Paramedicii au intrat în grabă, dar Victor le-a spus că poate merge. După un control rapid, au decis că nu e nimic grav, doar o contuzie serioasă. Au plecat, lăsând casa din nou în liniște.
Loredana stătea cu copiii în brațe, pregătită parcă să-și ceară scuze pentru ceva ce nu făcuse.
Victor s-a așezat pe canapea, obosit. A privit scena: gemenii lipiți de ea, liniștiți acum, mâna ei pe spatele lor, natural, ca o mamă.
— Tudja… — a spus el încet — sose hallottam senkit így beszélni rólam. Vagy… nekem.
— Nem kellett volna — a murmurat ea.
— De kellett. — A zâmbit trist. — Mert igaz volt.
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— Holnaptól… változtatunk. Nem ígérek csodát. De elmegyek hamarabb a munkából. Vacsorázunk együtt. Și… — a privit-o drept în ochi — szeretném, ha maradna. Nem mint „a lány”. Mint… család.
Loredana a clipit des. Lacrimile i-au curs din nou.
— Ne mondja, ha nem gondolja komolyan.
— Komolyan gondolom. És még ceva… — a zâmbit stângaci — ha legközelebb elesek, ne imádkozzon, hanem ébresszen fel. Elég volt a színházból.
Ea a râs printre lacrimi.
— Jól van, főnök úr… — apoi s-a corectat — Victor.
— Aha. Így jobb.
Mara a întins mânuța spre el. Victor a luat-o, cu grijă, de parcă ar fi fost din sticlă.
— Szóval… vacsora? — a întrebat el, pe un ton nesigur, dar cald.
— Vacsora — a răspuns Loredana, zâmbind. — De most maga terít. Én egész nap dolgoztam.
— Jogos — a râs el. — Teljesen jogos.
Și pentru prima dată după mult timp, casa nu mai părea mare și goală. Doar… vie.
